PSIHOTERAPIE INDIVIDUALĂ ÎN IAȘI ȘI ONLINE

Despre psihoterapie individuală

Poate te gândești de ceva timp că ți-ar prinde bine să vorbești cu un psiholog, dar nu știi exact ce presupune o ședință de terapie și, tocmai din această necunoaștere, poate apărea multă reticență: despre ce vei vorbi, dacă vei ști de unde să începi, ce te va întreba terapeutul, dacă vei fi înțeles, dacă vei fi judecat sau dacă terapia chiar te poate ajuta să schimbi ceva important în viața ta și în modul în care te simți.

Terapia individuală este un spațiu de explorare, înțelegere și schimbare, în care experiențele, emoțiile, gândurile, relațiile și dificultățile cu care te confrunți pot fi exprimate într-un cadru sigur, confidențial și colaborativ. Procesul terapeutic pornește de la ceea ce trăiești în prezent și se construiește treptat, prin dialog, reflecție și identificarea legăturilor dintre ceea ce simți, ceea ce gândești, felul în care reacționezi și experiențele care ți-au influențat dezvoltarea.

Oamenii ajung la terapie individuală din motive diferite. Unii știu că au o suferință ușor de numit, precum anxietatea, depresia, stresul, atacurile de panică, dificultățile relaționale, despărțirea, doliul sau scăderea stimei de sine, însă pentru alții apare mai degrabă sentimentul că ceva nu este în regulă, că nu e cum ar trebui să fie sau că aceleași situații se repetă de parcă ar fi un blestem, că ceilalți devin tot mai dificili și mai greu de mulțumit ori că există o distanță tot mai mare între felul în care își doresc să trăiască și felul în care reușesc să o facă în prezent.

Și unii, și alții pot începe terapia exact din punctul în care se află, pentru că, împreună, vom identifica ceea ce provoacă suferința, felul în care aceasta se manifestă în prezent și ce anume contribuie la menținerea ei.

Despre ce se discută în psihoterapie

În terapia individuală putem vorbi despre ceea ce simți că este important pentru tine în acel moment. Uneori poate fi vorba despre o situație recentă, alteori despre experiențe mai vechi, relații dificile, emoții greu de gestionat sau pur și simplu despre sentimentul că ceva nu mai funcționează așa cum ți-ai dori.

Primele ședințe de psihoterapie individuală au și un rol de evaluare. În această etapă putem folosi interviul clinic, chestionare sau alte instrumente psihologice, atunci când sunt utile, pentru a identifica mai repede dificultățile, schemele cognitive, tiparele emoționale și relaționale sau factorii care contribuie la menținerea suferinței. Acest lucru ne poate ajuta să înțelegem mai clar problema încă de la început și să folosim cât mai eficient timpul și resursele investite în terapie.

Fiecare persoană spune atât cât dorește și atât cât se simte confortabil să împărtășească în acel moment. Nu este necesar să povestești totul de la primele întâlniri, iar unele experiențe pot fi abordate mai târziu, pe măsură ce se construiesc încrederea și siguranța în relația terapeutică. Important este ca, treptat, să avem suficiente informații pentru a putea identifica și înțelege:

• experiențele dureroase din prezent și din trecut și felul în care acestea continuă să influențeze viața actuală;
• emoțiile dificile – teamă, tristețe, furie, rușine, vinovăție, neputință – și modul în care sunt exprimate, evitate sau controlate;
• gândurile și convingerile despre tine, despre ceilalți și despre lume, mai ales atunci când au devenit rigide și contribuie la menținerea suferinței;
• tiparele de comunicare și relaționare – felul în care ceri, refuzi, pui limite, intri în conflict, te apropii sau te retragi din relații;
• comportamentele care oferă protecție pe moment, dar pot menține problema în timp, precum evitarea, retragerea, controlul excesiv sau căutarea permanentă a reasigurării;
• situațiile și relațiile care se repetă, pentru a înțelege ce anume le face să urmeze același curs;
• resursele și experiențele în care ai reușit să răspunzi diferit, pentru a identifica ceea ce poate susține schimbarea.

Și, uneori, vom vorbi pur și simplu despre ceea ce simți nevoia să aduci în ședință în acea zi. Nu fiecare întâlnire trebuie să urmeze aceeași structură; conversația terapeutică se construiește în jurul a ceea ce este relevant pentru tine, al dificultăților pe care le întâmpini și al obiectivelor stabilite împreună.

Relația terapeutică – un element esențial al psihoterapiei

Relația dintre client și terapeut este una dintre componentele centrale ale procesului terapeutic. Pentru ca o persoană să poată vorbi despre lucruri sensibile, să își pună sub semnul întrebării anumite convingeri sau să încerce moduri noi de a reacționa, are nevoie de un cadru în care să se simtă în siguranță, ascultată și respectată.

În terapie, această relație se construiește treptat, prin încredere, empatie, autenticitate și colaborare. Terapeutul încearcă să înțeleagă experiența clientului din perspectiva acestuia, fără să pornească de la concluzii prestabilite și fără să reducă persoana la un diagnostic sau la problema cu care a venit. Empatia, acceptarea și autenticitatea terapeutului sunt condiții esențiale pentru ca procesul de schimbare să poată avea loc.

În același timp, relația terapeutică nu înseamnă doar acceptare și susținere. Uneori, terapeutul poate adresa întrebări dificile, poate atrage atenția asupra unor contradicții, poate propune o altă perspectivă sau poate invita clientul să observe un tipar pe care până atunci nu îl vedea.

Relația terapeutică este susținută și de felul în care terapeutul este prezent în întâlnire. Dincolo de pregătirea profesională și de tehnicile utilizate, câteva calități personale ale terapeutului sunt deosebit de importante:

• Empatia – capacitatea de a înțelege lumea interioară a clientului, emoțiile și sensurile pe care acesta le atribuie experiențelor sale, fără a confunda perspectiva clientului cu propria perspectivă.
• Acceptarea și respectul – disponibilitatea de a primi inclusiv emoțiile, gândurile sau experiențele pe care persoana le consideră rușinoase, contradictorii sau greu de spus, fără evaluări morale imediate.
• Autenticitatea – terapeutul rămâne prezent ca persoană reală, nu adoptă o mască de expert care deține toate răspunsurile și își păstrează congruența în relația cu clientul.
• Ascultarea atentă – presupune atenție nu doar la cuvinte, ci și la tonul vocii, ritm, ezitări, emoții și la ceea ce pare greu de formulat.
• Validarea – înțelegerea sensului unei reacții emoționale în contextul experienței persoanei, chiar dacă ulterior sunt explorate alte moduri de a răspunde.
• Curiozitatea și deschiderea – terapeutul pune întrebări fără să transforme propriile ipoteze în adevăruri definitive despre viața clientului și rămâne deschis mai multor perspective.
• Respectul pentru autonomie – clientul rămâne persoana care decide ce este important pentru el, ce sens atribuie experiențelor sale și ce alegeri dorește să facă.
• Flexibilitatea – intervențiile sunt adaptate la ritmul, nevoile, dificultățile și obiectivele fiecărei persoane, iar stilul terapeutului se poate modifica pe parcursul procesului.

Clientul rămâne un participant activ în propriul proces terapeutic. Împreună stabilim ce este important, ce dorim să schimbăm și în ce ritm putem lucra. Relația terapeutică devine astfel nu doar locul în care vorbim despre dificultăți, ci și spațiul în care pot fi experimentate modalități noi de a comunica, de a avea încredere, de a pune limite și de a fi în relație cu celălalt.

De ce e important să vorbim despre trecut

Perioada de dezvoltare are un rol important în felul în care fiecare persoană ajunge să se înțeleagă pe sine, să îi perceapă pe ceilalți și să interpreteze lumea în care trăiește. În copilărie și adolescență, experiențele repetate din familie și din celelalte relații semnificative contribuie treptat la formarea unor credințe despre propria valoare, despre siguranță, acceptare, iubire, încredere, autonomie și apartenență.

Un copil care este criticat frecvent poate ajunge să construiască o convingere precum „nu sunt suficient de bun”, iar un copil ale cărui nevoi emoționale sunt întâmpinate imprevizibil poate învăța că „nu mă pot baza pe ceilalți” sau că trebuie să facă eforturi permanente pentru a păstra apropierea. În alte contexte se pot forma convingeri precum „trebuie să fiu perfect ca să fiu apreciat”, „dacă spun ce simt, voi fi respins”, „ceilalți mă vor răni”, „trebuie să mă descurc singur” sau „valoarea mea depinde de ceea ce fac pentru ceilalți”.

Aceste credințe au avut adesea un rol în contextul în care s-au format, deoarece au ajutat copilul să înțeleagă relațiile, să se adapteze mediului în care trăia și, mai ales, să obțină iubirea și acceptarea celorlalți. Odată consolidate, ele pot deveni filtre prin care sunt interpretate experiențele de mai târziu și pot influența alegerile, emoțiile și comportamentele persoanei, chiar și atunci când mediul actual este diferit.

Suferința psihologică poate fi întreținută tocmai de aceste credințe rigide, care continuă să organizeze viața în prezent. O persoană care a învățat că „nu este suficient de bună” poate interpreta o observație neutră ca pe o critică, poate evita situațiile în care ar putea fi evaluată sau poate depune eforturi excesive pentru a demonstra că are valoare. În acest fel, credința influențează atât modul în care persoana percepe realitatea, cât și felul în care reacționează la ea.

Din perspectiva lui Carl Rogers, dificultatea poate fi înțeleasă și prin incongruența dintre experiența reală a persoanei și imaginea pe care aceasta și-a construit-o despre sine. Atunci când anumite emoții, nevoi sau dorințe intră în conflict cu această imagine de sine, pot apărea tensiune, vulnerabilitate și anxietate.

De aceea, în psihoterapia individuală, explorarea trecutului urmărește înțelegerea procesului de dezvoltare prin care s-au format aceste convingeri, reguli și moduri de relaționare. Pe măsură ce persoana descoperă legătura dintre experiențele timpurii, credințele formate atunci și reacțiile sale la realitatea din prezent, apare posibilitatea de a pune sub semnul întrebării ceea ce până atunci părea un adevăr despre sine și despre lume și de a identifica noi perspective de interpretare și comportamente alternative pentru situațiile actuale.

Scopul terapiei și procesul schimbării

Scopul terapiei este schimbarea acelor moduri de a gândi, de a reacționa și de a relaționa care contribuie la suferință sau la repetarea unor dificultăți în viața ta.

Pentru ca lucrurile să înceapă să se miște în direcția vindecării, este important să conștientizezi ce anume faci tu atunci când te simți rănit, nesigur, respins sau copleșit, să înțelegi de unde vin aceste reacții, când le-ai învățat, cum te-au ajutat și, mai ales, să te întrebi în ce măsură mai ai nevoie de ele în prezent.