Numele meu este Maria Mirela Pasat și sunt psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în terapie sistemică de cuplu și familie și cu pregătire complementară în arii precum terapia anxietății, intervenția psihoterapeutică în depresie și stres posttraumatic, psihosomatică, evaluarea psihologică în tulburările neurocognitive ale adultului, problematica dependențelor.
Drumul meu profesional a început într-un loc în care am învățat să privesc îndeaproape fragilitatea, suferința și puterea omului de a merge mai departe.
Timp de mai mulți ani am lucrat ca asistent medical în chirurgie cardiovasculară. Am fost alături de oameni în momente în care inima lor fizică avea nevoie de tratament și timp pentru a se reface. Am întâlnit pacienți înainte și după intervenții chirurgicale, în clipe marcate de teamă, nesiguranță, durere, speranță și dorința de a reveni la viața de dinainte.
Dar, dincolo de diagnostice, analize și proceduri medicale, am întâlnit oameni cu povești de viață.
În discuțiile cu pacienții am început să înțeleg că fiecare persoană aducea în spital mai mult decât o suferință a corpului. Unii purtau pierderi despre care vorbiseră foarte puțin sau deloc. Alții trăiseră mult timp în tensiune, teamă, singurătate sau în relații conflictuale care îi răniseră. Unii se obișnuiseră să fie puternici pentru ceilalți, să își ignore nevoile, să își ascundă emoțiile sau să ducă totul singuri.
Am înțeles astfel, tot mai profund, că trupul, psihicul și povestea de viață nu pot fi desprinse unele de altele.
Poate că tocmai acolo, printre oamenii pe care îi îngrijeam în chirurgia cardiacă, a început să se contureze mai clar drumul meu către psihologie.
Pentru mine, trecerea de la medicină la psihologie nu a fost o ruptură, ci o continuare.
Mai întâi am îngrijit inima fizică. Astăzi îmi îndrept grija către ceea ce nu se vede întotdeauna: durerea emoțională, rănile sufletești purtate în taină și poveștile rămase nespuse.
De ce am ales psihologia
Dorința de a sprijini oamenii aflați în suferință are pentru mine rădăcini vechi.
Am crescut înțelegând, din propria experiență, cât de mult pot influența un copil nesiguranța, teama, lipsurile, conflictele familiale și sentimentul că trebuie să ducă singur lucruri prea grele pentru vârsta lui. Încă din copilărie îmi imaginam că, într-o zi, voi putea ajuta copiii care cresc în familii afectate de consumul de alcool, agresivitate și nesiguranță.
Dar acum știu că durerea nu se incheie o data cu ieșirea din mediul ostil.
De aceea, aleg să lucrez cu adulți care poartă consecințele traumelor de atașament și de dezvoltare: oameni care au crescut în frică și nesiguranță, invalidare, neglijare și abuz, în familii în care exista consum de alcool și violență, și care simt că aceste experiențe continuă să le influențeze viața, relațiile și felul în care se raportează la ei înșiși.
Mai târziu, experiențele profesionale și întâlnirile cu oameni aflați în suferință mi-au confirmat cât de important este să existe un loc în care cineva să poată vorbi fără să fie redus la tăcere, judecat sau grăbit.
Am înțeles că, uneori, în spatele unei dificultăți aparent simple se află o poveste mult mai complexă. În spatele anxietății poate exista o viață trăită în alertă. În spatele dificultății de a spune „nu” se poate afla teama de a pierde iubirea sau acceptarea celorlalți. În spatele perfecționismului se pot ascunde rușinea, sentimentul de inferioritate sau convingerea că valoarea personală trebuie permanent demonstrată.
De aceea, în psihoterapie nu mă grăbesc să ofer explicații sau soluții. Încerc mai întâi să înțeleg omul, contextul său de viață și felul în care a învățat să se protejeze.
Experiența personală și procesul de autocunoaștere
Drumul meu către psihologie nu s-a construit doar prin formare academică și experiență profesională, ci și prin propriul proces de autocunoaștere și dezvoltare personală.
Experiența terapiei personale m-a ajutat să înțeleg din interior cât curaj presupune să vorbești despre lucrurile dureroase, să te apropii de propriile vulnerabilități și să privești cu sinceritate felul în care trecutul continuă să influențeze prezentul.
Am înțeles că schimbarea nu apare prin presiune, critică sau explicații oferite din exterior. Ea devine posibilă într-o relație în care omul se simte suficient de în siguranță și acceptat încât să își poată observa fricile, nevoile, rănile și resursele.
Rolul de mamă mi-a aprofundat, la rândul său, înțelegerea relațiilor, a grijii, a responsabilității și a vulnerabilității. M-a învățat că iubirea nu ne oferă întotdeauna toate răspunsurile și că a cere sprijin nu este un semn de slăbiciune, ci poate fi o formă de responsabilitate și grijă.
Toate aceste experiențe se întâlnesc astăzi în felul meu de a lucra.
Cum lucrez
În activitatea mea pornesc de la convingerea că fiecare persoană are nevoie, la un moment dat, de o relație în care să poată vorbi deschis despre ceea ce trăiește.
O relație cu o persoană autentică, în care să fie ascultată cu atenție, răbdare și respect, fără etichete și fără judecată.
În cabinet îmi doresc să creez un cadru de siguranță și încredere, în care suferința să poată fi exprimată, primită cu grijă și înțeleasă în contextul poveștii de viață a fiecărei persoane.
Mă interesează nu doar dificultatea cu care vine omul în terapie, ci și ceea ce se află în spatele ei: felul în care a învățat să se apere, să tacă, să iubească, să se adapteze, să sufere, să reziste sau să meargă mai departe atunci când i-a fost greu.
Unele reacții care astăzi produc suferință au fost, cândva, modalități prin care persoana a încercat să supraviețuiască emoțional, să păstreze o relație importantă sau să se protejeze de respingere, conflict ori abandon. Deși contextul de viață s-a schimbat, aceste moduri de protecție pot continua să se manifeste automat, chiar dacă nu mai sunt necesare sau potrivite în prezent. De aceea, nu privesc omul ca pe o colecție de simptome și nici nu pornesc de la întrebarea „Ce este în neregulă cu tine?”, ci de la întrebări precum:
Ce ți s-a întâmplat? Ce ai fost nevoit să înduri? Cum ai învățat să te aperi ? De ce ai avea nevoie astăzi?
În lucrul meu îmbin pregătirea profesională cu prezența umană. Pun accent pe ascultare activă, empatie, clarificare, psihoeducație și dialog terapeutic autentic. Acord atenție emoțiilor, relațiilor, gândurilor și modului în care experiențele sunt resimțite în corp.
Cred că psihoterapia poate deveni un loc în care ceea ce este confuz, dureros sau greu de dus începe să capete sens, pas cu pas, prin dialog, reflecție și relație terapeutică.
Cu cine lucrez
Lucrez cu adulți, în ședințe individuale, precum și cu cupluri și familii.
Ofer sprijin persoanelor care se confruntă cu anxietate, tristețe persistentă, pierderea sensului, experiențe traumatice, pierderi, dificultăți relaționale, dependență emoțională, stimă de sine scăzută, perfecționism, rușine, vinovăție, frică de abandon sau stări emoționale greu de dus, traumă de dezvoltare, traumă de abandon, etc.
Formarea mea în terapia sistemică de cuplu și familie mă ajută să privesc dificultățile nu doar ca aparținând unei singure persoane, ci și în contextul relațiilor, al familiei și al experiențelor care au modelat felul în care aceasta se raportează la sine și la ceilalți.
Însoțesc cuplurile și familiile în înțelegerea tiparelor relaționale repetitive, a conflictelor, a distanțării emoționale și a nevoilor care rămân adesea neexprimate în spatele reproșurilor sau al tăcerii.
Ce înseamnă psihoterapia pentru mine
Rezonez profund cu oamenii care au dus prea mult singuri.
Îmi doresc să le alin suferința, dar am învățat că psihoterapia nu înseamnă să salvezi în locul celuilalt și nici să îi spui cum trebuie să își trăiască viața.
Înseamnă să îl însoțești.
Să îi respecți ritmul, să îl ajuți să înțeleagă ceea ce i se întâmplă și să îi oferi un cadru în care își poate regăsi propria voce, propriile resurse și libertatea de a alege.
Pentru mine, relația terapeutică se bazează pe autenticitate, responsabilitate și colaborare. Rolul meu este să fiu alături de tine în procesul prin care începi să înțelegi mai bine ce se întâmplă în interiorul tău, ce porți din trecut, ce ai nevoie în prezent, ce poți transforma și ce este important să accepți.
Am rămas aproape de inimă.
Doar că astăzi o ascult altfel.
Poate că și povestea ta are nevoie de un loc în care să poată fi spusă.
