Uneori, suferința nu vine doar din ceea ce ni se întâmplă, ci și din distanța dureroasă dintre cine suntem și cine credem că ar trebui să fim.
„Ar trebui să fiu mai puternic.”
„Ar trebui să nu mă afecteze atât.”
„Ar trebui să fiu mai calm.”
„Ar trebui să am mai mult succes.”
„Ar trebui să mă descurc singur.”
„Ar trebui să fiu un părinte mai bun, un partener mai bun, un om mai bun.”
La prima vedere, aceste gânduri pot părea motivaționale. Ne pot da impresia că ne ajută să evoluăm. Dar, de multe ori, ele nu vin dintr-un loc de grijă față de sine, ci din critică, frică sau rușine. În loc să ne apropie de noi înșine, ne îndepărtează.
Ajungem să trăim nu în contact cu ceea ce simțim cu adevărat, ci în comparație continuă cu o imagine ideală: o versiune a noastră care nu obosește, nu greșește, nu se teme, nu are nevoie, nu se pierde, nu cere ajutor.
Dar omul real nu este așa. Omul real are limite, emoții, nevoi, vulnerabilități și momente de confuzie. Iar vindecarea nu începe atunci când devenim perfecți, ci atunci când putem sta mai aproape de adevărul nostru, fără să ne judecăm atât de dur.
Sinele real și sinele ideal
Carl Rogers, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai psihologiei umaniste, vorbea despre diferența dintre sinele real și sinele ideal.
Sinele real este felul în care ne trăim pe noi înșine: cu emoțiile, nevoile, limitele, dorințele și vulnerabilitățile noastre. Sinele ideal este imaginea despre cum credem că ar trebui să fim pentru a fi acceptați, iubiți, apreciați sau în siguranță.
Când distanța dintre cele două devine prea mare, apare o stare de tensiune interioară. Putem simți că nu suntem suficient de buni, că nu facem destul, că trebuie mereu să demonstrăm ceva. În loc să ne întrebăm „ce simt?” sau „de ce am nevoie?”, ajungem să ne întrebăm „cum ar trebui să fiu ca să fiu acceptat?”.
Această ruptură poate deveni o sursă importantă de anxietate, perfecționism, autocritică și rușine.
„Ar trebui” — vocea perfecționismului
Perfecționismul nu înseamnă doar dorința de a face lucrurile bine. În forma lui dureroasă, perfecționismul este sentimentul că valoarea ta depinde de performanță, control, imagine sau aprobare.
Nu mai faci lucrurile din bucurie, curiozitate sau sens, ci din teamă:
- teamă să nu greșești;
- teamă să nu fii judecat;
- teamă să nu dezamăgești;
- teamă să nu fii respins;
- teamă că, dacă nu faci totul bine, nu vei mai fi suficient.
În timp, această presiune devine obositoare. Omul ajunge să trăiască mereu cu un evaluator interior: „nu ai făcut destul”, „puteai mai bine”, „ceilalți se descurcă mai bine”, „nu ai voie să fii așa”.
Perfecționismul promite siguranță, dar produce tensiune. Promite valoare, dar întreține rușinea. Promite control, dar adâncește frica.
Autocritica: când vocea interioară devine prea dură
Mulți oameni cred că, dacă se critică suficient, se vor schimba. Își spun că trebuie să fie duri cu ei ca să nu se lase pe tânjală, să nu greșească, să nu piardă controlul. Dar autocritica nu este același lucru cu responsabilitatea.
Responsabilitatea spune:
„Am greșit. Pot înțelege ce s-a întâmplat și pot repara.”
Autocritica spune:
„Sunt un eșec. Nu sunt bun de nimic.”
Diferența este uriașă.
Autocritica atacă persoana, nu comportamentul. Ea nu ajută omul să crească, ci îl face să se strângă în el, să se rușineze, să se ascundă sau să se suprasolicite. Uneori, în spatele autocriticii se află o istorie mai veche: poate o copilărie în care iubirea părea condiționată de rezultate, cumințenie, performanță sau adaptare la nevoile celorlalți.
Astfel, vocea critică din interior poate fi, de fapt, ecoul unor voci din trecut.
Rușinea: „nu am greșit”, ci „este ceva greșit cu mine”
Rușinea este una dintre cele mai dureroase emoții, pentru că nu spune doar „am făcut ceva greșit”, ci „eu sunt greșit”.
Când rușinea este puternică, omul nu mai vede doar o dificultate sau un comportament care poate fi schimbat. Se vede pe sine ca fiind defect, insuficient, nedemn de iubire sau de acceptare.
Din acest loc, „ar trebui” devine o încercare de salvare:
„Dacă voi fi perfect, nu voi mai fi criticat.”
„Dacă voi fi mereu bun, nu voi fi părăsit.”
„Dacă nu voi avea nevoie de nimeni, nu voi fi rănit.”
„Dacă voi controla totul, nu voi mai suferi.”
Dar această strategie are un cost mare: omul se îndepărtează de sine. Nu mai trăiește din contact cu ceea ce este autentic, ci din efortul de a deveni acceptabil.
Acceptarea de sine nu înseamnă resemnare
Uneori, oamenii se tem că, dacă se acceptă, nu se vor mai schimba. Ca și cum acceptarea ar însemna: „asta sunt, nu mai fac nimic”.
Dar acceptarea de sine nu înseamnă renunțare. Înseamnă să încep să mă privesc cu mai mult adevăr și mai puțină violență interioară.
Pot să îmi recunosc limitele fără să mă disprețuiesc.
Pot să îmi văd greșelile fără să mă reduc la ele.
Pot să vreau să cresc fără să mă urăsc pentru locul în care sunt acum.
Schimbarea profundă nu apare din respingerea de sine, ci dintr-un contact mai onest și mai blând cu propria persoană. Când nu mai folosesc rușinea ca motor, pot începe să aleg altfel.
Cum se lucrează în psihoterapie
În psihoterapie, această temă poate fi explorată cu multă grijă. Nu este vorba doar despre a înlocui gândurile negative cu unele pozitive. Uneori, este nevoie să înțelegem de unde vine acel „ar trebui”.
Cui am încercat să îi fiu pe plac?
Când am învățat că nu este suficient să fiu eu?
Ce se întâmpla când greșeam?
Ce primeam când eram cuminte, performant, adaptat?
Ce parte din mine se teme că, dacă nu sunt „mai bun”, voi fi respins?
Terapia poate ajuta persoana să observe vocea critică, să diferențieze responsabilitatea de rușine, să reducă perfecționismul și să se apropie de nevoile reale. În locul întrebării „cum ar trebui să fiu?”, poate apărea o întrebare mai sănătoasă:
„Ce se întâmplă cu mine, de fapt?”
„De ce am nevoie?”
„Ce pot face cu blândețe, nu cu pedeapsă?”
„Cum pot crește fără să mă abandonez?”
Când „ar trebui” devine prea greu
Poate fi un semn că ai nevoie de sprijin atunci când simți că nu ești niciodată suficient, când te critici constant, când îți este greu să te bucuri de reușite, când orice greșeală pare o dovadă că nu valorezi destul sau când trăiești mai mult pentru a corespunde decât pentru a fi în contact cu tine.
Nu trebuie să renunți la dorința de a evolua. Dar poate fi important să nu mai confunzi evoluția cu respingerea de sine.
Uneori, vindecarea începe simplu, dar profund: cu momentul în care nu te mai întrebi doar cine ar trebui să fii, ci începi să te întrebi cine ești, ce simți și ce parte din tine are nevoie să fie ascultată.
Poate că nu ai nevoie să devii altcineva ca să meriți liniște, iubire sau respect. Poate că ai nevoie să te întâlnești cu tine, dincolo de toate acele „ar trebui” pe care ai obosit să le porți.
Dacă te regăsești în această presiune de a fi mereu „mai bun”, „mai puternic” sau „mai în control”, psihoterapia poate fi un spațiu în care să înțelegi de unde vine această voce critică și cum poți construi o relație mai blândă cu tine.
Bibliografie selectivă
Rogers, C. R. (1961). On Becoming a Person: A Therapist’s View of Psychotherapy. Boston: Houghton Mifflin.
Horney, K. (1950). Neurosis and Human Growth: The Struggle Toward Self-Realization. New York: W. W. Norton & Company.
Gilbert, P. (2009). The Compassionate Mind. London: Constable & Robinson.
Lasă un comentariu