Sunt momente în care spunem „da”, deși în interiorul nostru simțim clar „nu”. Acceptăm cereri care ne apasă, tăcem ca să nu supărăm, ne ascundem nemulțumirile, ne justificăm excesiv sau așteptăm ca ceilalți să ghicească ce ne doare.
Alteori, după ce am tăcut prea mult, izbucnim. Spunem lucrurile dur, cu reproș, cu furie, cu sentimentul că „nu mai putem”. Și atunci ne speriem de propria reacție sau ceilalți ne percep ca fiind agresivi.
Între aceste două extreme — tăcerea care ne anulează și agresivitatea care rănește — există o cale mai sănătoasă: asertivitatea.
Asertivitatea înseamnă capacitatea de a spune ce simți, ce gândești, ce ai nevoie sau ce nu mai poți accepta, într-un mod clar, ferm și respectuos. Nu înseamnă să îi domini pe ceilalți, dar nici să te lași dominat. Nu înseamnă să ai mereu dreptate, ci să ai dreptul la o voce.
Asertivitatea nu este agresivitate
Uneori, oamenii confundă asertivitatea cu agresivitatea. O persoană agresivă își impune punctul de vedere, nu tolerează contradicția, pune propriile nevoi înaintea celorlalți și poate transforma relația într-un raport de forță. În materialul încărcat de tine, comportamentul agresiv este descris ca fiind intolerant, ironic, imperativ și orientat spre impunerea propriei opinii, fără a ține cont de dreptul celuilalt la exprimare.
Asertivitatea este altceva. Ea nu caută să câștige prin forță, ci să creeze o comunicare mai clară și mai dreaptă. În cartea lui Conrad și Suzanne Potts, asertivitatea este descrisă ca un comportament orientat spre un rezultat de tip win-win, adică o situație în care nevoile ambelor persoane sunt luate în seamă.
A fi asertiv nu înseamnă:
„Eu contez, tu nu.”
Ci mai degrabă:
„Și eu contez, și tu contezi.”
Asertivitatea nu este pasivitate
La polul opus agresivității se află pasivitatea. Comportamentul pasiv apare atunci când omul nu își exprimă emoțiile, nu își revendică drepturile, nu spune ce gândește și evită dezacordul pentru a nu-l deranja pe celălalt. În timp, această atitudine transmite, chiar fără intenție: „nevoile mele sunt mai puțin importante”.
Mulți oameni pasivi nu sunt așa pentru că nu au opinii. Dimpotrivă, simt mult, gândesc mult, poate chiar suferă mult. Dar se tem că, dacă vor spune ce simt, vor fi respinși, criticați, părăsiți sau considerați egoiști.
Așa ajung să spună:
„Nu contează.”
„Cum vrei tu.”
„Lasă, nu-i nimic.”
„Mă descurc.”
„Nu vreau să supăr.”
Dar, undeva în interior, se adună frustrare, tristețe, neputință sau resentiment.
Pasivitatea păstrează uneori liniștea pe termen scurt, dar poate costa mult pe termen lung. Poate duce la epuizare, relații dezechilibrate, lipsă de încredere în sine și sentimentul că trăiești mai mult pentru ceilalți decât pentru tine.
Asertivitatea este o formă de respect
Asertivitatea nu este doar o tehnică de comunicare. Este și o formă de respect: respect față de sine și respect față de celălalt.
Respect față de sine înseamnă să îmi iau în serios emoțiile, limitele, nevoile și valorile. Respect față de celălalt înseamnă să nu îl atac, să nu îl umilesc, să nu îl manipulez și să nu îi neg dreptul de a avea o altă perspectivă.
O formulare asertivă poate suna așa:
„Înțeleg că pentru tine este important, dar eu nu pot să fac asta acum.”
„M-a durut ce s-a întâmplat și aș vrea să vorbim despre asta.”
„Am nevoie de puțin timp să mă gândesc înainte să răspund.”
„Nu îmi este confortabil cu această situație.”
„Te ascult, dar am și eu un punct de vedere.”
Observăm aici ceva important: mesajul este clar, dar nu atacă. Persoana nu se ascunde, dar nici nu lovește.
De ce ne este greu să fim asertivi?
Pentru mulți oameni, asertivitatea nu este dificilă pentru că nu știu cuvintele potrivite. Este dificilă pentru că, în interior, apare frica.
Frica de conflict.
Frica de respingere.
Frica de a fi judecat.
Frica de a părea egoist.
Frica de a pierde iubirea celuilalt.
Frica de a nu mai fi „om bun”.
Uneori, aceste frici vin din istoria personală. Poate am crescut într-un mediu în care nu era loc pentru emoțiile noastre. Poate am fost criticați când ne exprimam. Poate am învățat că iubirea se păstrează prin adaptare, tăcere și cumințenie. Poate am fost recompensați doar când nu deranjam.
Așa se formează convingerea:
„Ca să fiu acceptat, trebuie să mă adaptez.”
Dar o relație sănătoasă nu ar trebui să ceară dispariția unuia dintre oameni pentru ca celălalt să fie mulțumit.
A spune „nu” nu înseamnă a respinge
Unul dintre cele mai grele aspecte ale asertivității este refuzul. Pentru multe persoane, „nu” vine cu vinovăție. Ca și cum a refuza o cerere ar însemna automat a răni, a abandona sau a fi lipsit de iubire.
Dar un „nu” clar poate fi uneori mai sănătos decât un „da” spus cu resentiment.
Pot să refuz o cerere și să rămân respectuos.
Pot să nu fiu disponibil și totuși să îmi pese.
Pot să am limite și totuși să iubesc.
Pot să aleg pentru mine fără să îl anulez pe celălalt.
În materialele despre asertivitate apare tehnica numită „discul zgâriat”, care presupune repetarea calmă, clară și fermă a ceea ce vrem sau nu vrem, fără a fi deviați de presiunea celuilalt. De exemplu, când cineva insistă să primească un împrumut, răspunsul poate rămâne simplu: „Îți înțeleg problema, dar nu pot să te împrumut.”
Asertivitatea nu înseamnă să dai explicații nesfârșite. Uneori, cu cât ne justificăm mai mult, cu atât ne pierdem mai mult fermitatea. Un refuz poate fi politicos și scurt:
„Îmi pare rău, nu pot acum.”
„Nu pot să îmi asum asta.”
„Am nevoie să spun nu de data aceasta.”
Asertivitatea și emoțiile
A fi asertiv înseamnă și să poți exprima emoții fără să le transformi în acuzații.
Este o diferență între:
„Ești neserios!”
și
„M-am simțit supărată când nu ai venit și nu m-ai anunțat.”
Prima formulare atacă persoana. A doua exprimă trăirea.
Este o diferență între:
„Nu îți pasă de mine!”
și
„M-am simțit singură și mi-ar fi prins bine să mă întrebi cum sunt.”
Este o diferență între:
„Mereu faci așa!”
și
„Când se întâmplă asta, mă simt rănită și am nevoie să discutăm.”
În materialul tău apare recomandarea de a folosi mai degrabă formulări cu „eu” decât cu „tu”, pentru că mesajele cu „tu” pot fi resimțite ca acuzatoare.
Aceasta este o idee foarte importantă. Când vorbesc din „eu”, îmi asum experiența. Când atac cu „tu”, celălalt se apără.
Asertivitatea se învață
Unii oameni par naturali asertivi. Dar, pentru mulți, asertivitatea este o abilitate care se învață treptat. Nu trebuie să o faci perfect de la început.
Poate începi cu situații mici: să spui ce film preferi, să ceri puțin timp de gândire, să exprimi o nemulțumire fără acuzație, să refuzi o cerere minoră, să accepți un compliment fără să îl minimalizezi.
În timp, începi să descoperi că vocea ta poate exista fără să distrugă relațiile. Că nu orice dezacord duce la abandon. Că nu orice limită este o agresiune. Că poți fi ferm și blând în același timp.
Potts și Potts subliniază că asertivitatea nu este doar un set de tehnici, ci și un mod de a gândi care ne permite să fim mai autentici și să ne asumăm propria viață.
Cum poate ajuta psihoterapia
În psihoterapie, asertivitatea nu este lucrată doar ca un „exercițiu de comunicare”. De multe ori, în spatele dificultății de a spune „nu” există răni mai vechi, frici, rușine, vinovăție sau tipare relaționale învățate devreme.
Terapia poate ajuta persoana să înțeleagă:
De ce îmi este atât de greu să spun ce simt?
Ce cred că se va întâmpla dacă refuz?
De unde vine vinovăția mea?
În ce relații am învățat să tac?
Ce parte din mine se teme că va pierde iubirea dacă pune limite?
Pe măsură ce aceste lucruri devin mai clare, omul poate începe să își construiască o voce mai sigură. Nu o voce care atacă. Nu o voce care cere permisiunea să existe. Ci o voce care spune:
„Asta simt.”
„Asta am nevoie.”
„Aici este limita mea.”
„Pot să te respect fără să mă abandonez.”
În loc de concluzie
Asertivitatea este libertatea de a fi prezent în relațiile tale fără să dispari din ele.
Este capacitatea de a rămâne conectat cu ceilalți, dar și cu tine. De a spune „da” atunci când este cu adevărat da. De a spune „nu” atunci când ceva îți depășește limitele. De a exprima ce simți fără să ataci și de a asculta fără să te anulezi.
Nu este ușor, mai ales dacă ai învățat mult timp să taci, să te adaptezi sau să îi pui pe ceilalți mereu înaintea ta.
Dar asertivitatea se poate învăța. Pas cu pas. Cu răbdare. Cu exercițiu. Cu blândețe.
Și poate că, într-o zi, nu vei mai simți că trebuie să alegi între tine și ceilalți. Vei putea descoperi că relațiile sănătoase nu cer să te pierzi, ci îți permit să fii acolo: clar, viu, sincer și respectuos.
Bibliografie selectivă
Potts, C., & Potts, S. (2017). Asertivitatea. Cum să rămâi ferm, indiferent de situație. București: Editura Trei.
Lasă un comentariu