Cine ești tu, cel plecat din țara ta

Între două lumi: ce lași în urmă și cine începi să devii

Ai plecat din țara ta poate pentru un loc de muncă mai bun, pentru studii, pentru siguranță, pentru familie sau pentru posibilitatea unei vieți pe care nu simțeai că o poți construi acasă. Uneori, plecarea a fost o alegere pregătită mult timp; alteori, o decizie luată repede, sub presiunea problemelor materiale, a lipsei de perspectivă sau a dorinței de a oferi celor dragi mai mult.

Ți-ai pregătit bagajele, actele și drumul. Poate că te-ai gândit la dor, la distanța față de familie, la dificultatea de a învăța o altă limbă sau la efortul necesar pentru a-ți găsi un loc de muncă. Ți-ai spus, probabil, că începutul va fi greu, dar că, odată cu trecerea timpului, te vei obișnui.

Dar, dincolo de aceste gânduri, există un aspect pentru care plecarea ne pregătește mai puțin: schimbarea felului în care vom ajunge să ne vedem pe noi înșine. Pentru că, atunci când pleci, nu schimbi doar țara în care locuiești, ci se schimbă și reperele după care te orientai, relațiile în care te recunoșteai, limba în care te exprimai firesc și contextul în care știai cine ești și ce loc ocupi în lume. Uneori, abia după ce ajungi într-un mediu nou îți dai seama cât de mult din identitatea ta era susținută de lucrurile aparent mărunte și obișnuite din viața de acasă.

Cine erai înainte să pleci?

Identitatea noastră nu se formează în izolare, ci se construiește treptat, în relație cu familia, comunitatea, limba și cultura în care creștem. Învățăm cine suntem prin felul în care ceilalți ne privesc, prin rolurile pe care le avem și prin locul pe care ni-l recunoaște grupul din care facem parte.

Înainte să pleci, aveai un loc cunoscut în lume. Erai fiul sau fiica cuiva, fratele ori sora cuiva, prietenul, colegul, vecinul sau profesionistul pe care ceilalți îl cunoșteau. Nu trebuia să explici prea mult cine ești, pentru că oamenii aveau deja o istorie cu tine.

Cunoșteai regulile nescrise ale societății. Înțelegeai nuanțele limbii, glumele, gesturile, tonurile, tăcerile și acele mesaje subtile pe care oamenii le transmit fără să le formuleze direct. Știai cum se rezolvă lucrurile, cui să ceri ajutor, cum funcționează instituțiile și ce se așteaptă de la tine în diferite situații.

Chiar dacă viața de acasă nu era întotdeauna ușoară, ea avea o anumită familiaritate și predictibilitate, iar acestea îți ofereau împreună un sentiment de continuitate și de siguranță: lumea poate fi dificilă, dar este o lume pe care o cunoști.

Perspectiva sistemică asupra ființei umane ne ajută să înțelegem că dezvoltarea unei persoane are loc în interiorul relațiilor familiale și al contextului social și cultural. Familia ne oferă primele experiențe de apartenență și primele răspunsuri la întrebarea „Cine sunt eu?”. De aceea, atunci când pleci, legăturile cu familia, limba și cultura de origine nu dispar. Ele continuă să existe, însă nu mai sunt prezente în același fel în viața de zi cu zi.

Ce lași în urmă când pleci?

De cele mai multe ori, spunem că omul plecat și-a lăsat în urmă casa, familia, prietenii sau locurile dragi. În realitate, ceea ce rămâne în urmă este mai complex și, uneori, mai greu de numit.

Lași limba în care puteai vorbi spontan, fără să-ți cauți cuvintele și fără să te temi că vei fi înțeles greșit. Lași relațiile în care nu trebuia să explici permanent cine ești și de ce reacționezi într-un anumit fel. Lași obiceiurile care îți organizau zilele, regulile cunoscute și acel sentiment simplu că înțelegi lumea din jur.

Uneori, lași și statutul profesional pe care îl câștigaseși. Poți ajunge într-o țară nouă cu studii, experiență și competențe solide, dar să fii privit, pentru o perioadă, ca un om care nu știe, nu înțelege sau trebuie să dovedească din nou ce poate. Diplomele pot să nu fie recunoscute imediat, experiența profesională poate fi pusă sub semnul întrebării, iar limba vorbită cu accent poate deveni, pe nedrept, un criteriu după care ceilalți îți evaluează inteligența sau competența.

Toate acestea pot produce o ruptură între ceea ce știi despre tine și felul în care ești văzut în noul mediu. Tu știi că ai experiență, că ești capabil și că ai trecut prin multe, dar cei din jur nu cunosc încă această istorie. Pentru ei, ești uneori doar „nou-venitul”, „străinul” sau persoana care încă nu se exprimă suficient de bine.

De aceea, înainte de a construi o viață nouă, mulți oameni traversează o perioadă în care vechea identitate nu mai funcționează în întregime, iar cea nouă încă nu s-a format. Este o perioadă de tranziție în care poți simți că nu te mai recunoști pe deplin în omul care ai fost, dar nici nu știi încă foarte clar cine devii.

Ce înseamnă să trăiești între două culturi?

În psihologia interculturală, termenul de aculturație descrie schimbările culturale și psihologice care apar atunci când persoane sau grupuri provenite din culturi diferite intră în contact.

Aculturația nu înseamnă doar învățarea unei limbi sau adaptarea la obiceiurile unei țări. Ea poate modifica felul în care te porți, ceea ce consideri normal, modul în care te raportezi la muncă, familie, autoritate, timp, relații și chiar la propria identitate.

John Berry descrie patru modalități generale prin care o persoană se poate raporta la cultura de origine și la cultura țării în care s-a stabilit.

Integrarea apare atunci când omul reușește să păstreze legătura cu valorile, tradițiile și identitatea sa culturală, participând în același timp la viața noii societăți. El nu este obligat să aleagă una dintre cele două lumi, ci încearcă să le facă loc amândurora în viața sa.

Asimilarea presupune apropierea de cultura majoritară și renunțarea treptată la o parte importantă din cultura de origine. Uneori, această renunțare este aleasă; alteori, este resimțită ca necesară pentru a fi acceptat.

Separarea apare atunci când persoana păstrează legătura aproape exclusiv cu propria comunitate și are un contact redus cu societatea în care trăiește. Aceasta poate fi o alegere, dar poate fi și efectul respingerii, discriminării sau lipsei unor oportunități reale de integrare.

Marginalizarea descrie situația cea mai dificilă, în care omul ajunge să se simtă deconectat atât de cultura de origine, cât și de cultura țării gazdă. Nu mai simte că aparține cu adevărat nici uneia dintre ele.

Aceste modalități nu sunt întotdeauna alegeri conștiente și nici poziții definitive. O persoană se poate simți integrată la locul de muncă, dar separată în viața socială. Poate păstra cu ușurință tradițiile familiei, dar să se simtă mai apropiată de valorile noii societăți în ceea ce privește educația copiilor, relațiile de cuplu sau libertatea personală.

De asemenea, felul în care omul se raportează la cele două culturi se poate schimba în timp. Primele luni sau primii ani pot fi marcați de izolare și de nevoia de a rămâne aproape de comunitatea românească. Mai târziu, pe măsură ce crește siguranța și se formează relații noi, apropierea de societatea gazdă poate deveni mai ușoară.

Cercetările lui Sam și Berry arată că integrarea este adesea asociată cu o adaptare mai bună. Atunci când omul poate păstra legătura cu propria cultură și, în același timp, poate participa activ la viața noii societăți, el se poate sprijini pe resursele ambelor lumi.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să trăiască împărțit în două sau că trebuie să fie „român acasă” și „altcineva în exterior”. Înseamnă că poate ajunge să își construiască o identitate mai largă, în care trecutul și prezentul nu se exclud, ci se completează.

Adaptarea nu este doar responsabilitatea celui plecat

Atunci când vorbim despre adaptare, există uneori tendința de a pune întreaga responsabilitate asupra emigrantului:

„Trebuie să învețe limba.”
„Trebuie să se integreze.”
„Trebuie să muncească și să se descurce.”

Aceste lucruri sunt importante, dar adaptarea nu depinde doar de voința și efortul persoanei. Ea este un proces care implică și societatea gazdă.

Contează dacă omul este primit cu respect, dacă îi sunt recunoscute studiile și competențele, dacă are acces la locuri de muncă potrivite pregătirii sale și dacă poate participa la viața comunității fără să i se ceară să își ascundă originea.

Discriminarea, respingerea sau umilirea repetată pot afecta atât bunăstarea psihologică, cât și capacitatea de funcționare socială. O persoană poate ajunge să se retragă în propria comunitate nu pentru că refuză adaptarea, ci pentru că încercările sale de apropiere au fost întâmpinate cu suspiciune, superioritate sau ostilitate.

Uneori, accentul, numele, naționalitatea sau originea devin mai importante în ochii celorlalți decât competențele și caracterul persoanei. În astfel de situații, omul nu are de gestionat doar dificultățile firești ale începutului, ci și experiența dureroasă de a fi redus la o etichetă.

Prin urmare, nu orice dificultate de adaptare reprezintă un eșec personal. Uneori, problema nu este lipsa de efort, ci faptul că mediul nu oferă suficiente condiții pentru ca persoana să se simtă acceptată și să poată participa cu adevărat.

Ce ai fost nevoit să înveți?

După o vreme, poate că ai început să te descurci. Ai învățat cum funcționează instituțiile, cum se caută un loc de muncă, cum se discută cu medicii, cum se completează actele și ce se așteaptă de la tine în diferite contexte.

Ai învățat, poate, o altă limbă, dar și un alt mod de a interpreta lumea.

Ai înțeles că ceea ce în cultura ta era considerat politicos poate fi interpretat altfel. Ai observat că oamenii își exprimă emoțiile diferit, că relația cu autoritatea nu este aceeași și că apropierea dintre oameni se construiește după alte reguli.

Adaptarea socioculturală se referă la capacitatea de a gestiona viața de zi cu zi într-un context cultural nou: să comunici, să lucrezi, să stabilești relații și să înțelegi regulile mediului în care trăiești.

Adaptarea psihologică privește mai ales felul în care te simți: nivelul de siguranță, satisfacția față de viață, echilibrul emoțional și sentimentul că ai un loc al tău.

Cele două nu evoluează întotdeauna în același ritm. Un om poate funcționa foarte bine în exterior, poate avea un loc de muncă, o locuință și o viață aparent stabilă, dar, în interior, să trăiască singurătate, dor, anxietate sau sentimentul că nu este cu adevărat cunoscut de nimeni.

Cei din jur văd, poate, serviciul, casa, mașina, fotografiile din vacanțe sau reușitele copiilor. Nu văd întotdeauna cât efort presupune să funcționezi zilnic într-o altă limbă, câtă energie consumi pentru a înțelege regulile nescrise sau cât de obositor este să demonstrezi mereu că ești competent.

Nu văd cât de greu poate fi să ceri ajutor atunci când nu știi exact cum vei fi privit, cât de mult îți lipsește spontaneitatea sau cât de dificil este să construiești relații apropiate de la început.

Și totuși, în interiorul acestui proces se pot dezvolta resurse importante: flexibilitatea, autonomia, toleranța la incertitudine, capacitatea de a rezolva probleme, curajul de a cere ajutor și puterea de a începe din nou.

Aceste abilități nu apar neapărat pentru că suferința ar fi, în sine, benefică. Nu orice dificultate ne face mai puternici. Unele experiențe ne pot răni profund. Dar faptul că ai fost nevoit să găsești soluții, să înveți, să te adaptezi și să continui poate scoate la lumină capacități pe care înainte nu știai că le ai.

Ce poveste spui despre tine?

Terapia narativă pornește de la ideea că oamenii își înțeleg identitatea prin poveștile pe care le construiesc despre viața lor. Aceste povești includ amintiri, relații, roluri, experiențe prezente și așteptări legate de viitor.

Uneori, o anumită poveste ajunge să ocupe atât de mult spațiu, încât celelalte părți ale experienței rămân în umbră.

Poate că povestea dominantă a plecării tale este:

„Am plecat pentru că nu aveam altă soluție.”
„Am pierdut cei mai buni ani departe de familie.”
„Trebuie să reușesc, altfel toate sacrificiile au fost inutile.”
„Nu mai aparțin nicăieri.”

Aceste trăiri pot fi reale și importante. Nu trebuie negate sau înlocuite cu un optimism forțat. Dar ele nu reprezintă neapărat întreaga poveste.

Alături de ele pot exista și alte fire:

„Am avut curajul să încep de la zero.”
„Am învățat să mă descurc în situații pe care înainte le consideram imposibile.”
„Mi-am păstrat valorile importante, chiar dacă m-am schimbat.”
„Am construit relații și un loc al meu într-o lume necunoscută.”
„Am descoperit că pot trăi și altfel decât am fost învățat.”

Practica narativă caută tocmai aceste experiențe mai puțin observate, care pot contribui la o imagine mai completă a persoanei. Nu este vorba despre a transforma suferința într-o poveste frumoasă, ci despre a nu permite ca dificultățile să devină singura definiție a identității tale.

Poate că nu ești doar omul care a plecat. Poate ești și omul care a rezistat, care a învățat, care a construit, care s-a îndoit de sine, dar a continuat și care a descoperit că poate aparține mai multor locuri fără să își piardă rădăcinile.

Cine ești tu, cel plecat din țara ta?

Poate că nu mai ești exact omul care a plecat.

Ai pierdut anumite lucruri, ai păstrat altele și ai dobândit părți noi din tine. Ai învățat să trăiești între limbi, obiceiuri, valori și relații diferite. Ai început să alegi mai conștient ce vrei să păstrezi din cultura în care ai crescut și ce vrei să construiești în viața ta actuală.

Poate că, atunci când te întorci în România, ți se spune că te-ai schimbat. Iar când revii în țara în care locuiești, poate că încă ești privit ca românul sau străinul. În astfel de momente, poate apărea sentimentul că nu mai aparții pe deplin nici aici, nici acolo.

Dar apartenența nu trebuie să însemne că ești neschimbat sau că aparții exclusiv unui singur loc.

Nu este obligatoriu să alegi între omul care ai fost și omul care ai devenit. Amândoi fac parte din povestea ta.

Poți aparține culturii în care ai crescut și, în același timp, vieții pe care ai construit-o departe de ea. Poți păstra limba, valorile și relațiile importante, fără să renunți la schimbările care te-au ajutat să crești.

Poate că întrebarea nu este doar:

Unde este casa mea?

Ci și:

Ce port cu mine din locul din care am plecat și ce am construit în locul în care trăiesc acum?

Iar, poate, întrebarea cea mai profundă rămâne:

Cât din omul care ai fost a rămas acasă și cât din tine s-a construit departe de casă?