Urcatul pe munte înseamnă mai mult decât mișcare. Este una dintre acele experiențe în care corpul, mintea și mediul nu mai pot fi separate cu ușurință.
Pe traseu, corpul își face simțită prezența prin respirație, puls, oboseală, sete și nevoia de pauză. Mintea oscilează între îndoială și încredere, între dorința de a renunța și hotărârea de a continua. Iar natura ne scoate, cel puțin pentru o vreme, din ritmul obișnuit al vieții: notificări, sarcini, griji, drumuri făcute în grabă și conversații purtate pe jumătate.
Drumeția montană reunește mai multe elemente despre care cercetările arată că pot susține sănătatea psihică: activitatea fizică, contactul cu natura, orientarea către un obiectiv, o provocare adaptată propriilor puteri și apropierea de ceilalți. Studiile descriu efecte favorabile asupra stresului, anxietății de moment, dispoziției și stării generale de bine. Cercetările dedicate exclusiv urcatului pe munte sunt mai puține decât cele despre contactul cu natura în general, dar rezultatele existente indică și beneficii legate de sentimentul de competență, satisfacția față de viață, sens și resurse psihologice.
Totuși, muntele nu oferă numai calm și peisaje frumoase.
Uneori scoate la suprafață frica, îndoiala și nemulțumirile pe care le purtăm de mult. Alteori, ne obligă să observăm cât de puțină grijă am avut de corpul nostru. Ne poate arăta cum reacționăm când ne este greu, ce ne spunem când nu mai avem încredere și ce ne ajută să continuăm.
Poate tocmai de aceea urcatul devine, uneori, o experiență de autocunoaștere.
Un munte privit de departe
Ceahlăul a fost mult timp, pentru mine, un munte privit de departe.
Se vede din localitatea în care am copilărit, iar în acei ani visam să ajung în vârful lui. Mă preocupau multe întrebări: oare cum este acolo? Cum e să fii atât de sus? Oare poți atinge norii? Dar dacă ai cădea de acolo, unde te-ai opri?
Timpul a trecut. Au apărut alte preocupări, alte obiective. Dar Ceahlăul a rămas acolo, amintindu-mi, din când în când, de copilul care privea muntele și își imagina cum ar fi să ajungă până sus.
Până de curând.
A venit momentul ca acel vis vechi să devină realitate. După zeci de ani, copilul din mine și-a făcut din nou simțită prezența și mi-a amintit că ceva rămăsese neîmplinit.
Am pornit la drum, dar fără întrebările inocente ale copilului de atunci. În locul lor au apărut grijile adultului: cât de greu va fi? Voi putea face acest efort? Cum va fi vremea? Întrebări la care un copil nu se gândește.
Experiența s-a dovedit însă mult mai complexă decât îmi imaginasem.
Când corpul începe să vorbească
Picioarele au început să mă doară aproape imediat după ce am început urcarea, iar primul gând a fost: este prea mult. Nu am suficientă condiție fizică.
Consecințele alegerilor noastre nu sunt întotdeauna vizibile imediat. Odată cu durerea a apărut și regretul. M-am gândit că nu avusesem suficientă grijă de corpul meu, că mâncasem haotic și prea multe dulciuri, că făcusem prea puțină mișcare și că amânasem mereu adoptarea unui stil de viață sănătos. Dar cel mai mult regretam că amânasem atât de mult această drumeție: „Trebuia să o fac mai devreme, când corpul era mai tânăr.”
Pe munte însă, corpul răspunde mai direct. Panta și efortul transformă într-o experiență concretă ceea ce până atunci putea rămâne doar o preocupare vagă.
Când senzația fizică se transformă în teamă
După un timp, am uitat aproape complet de durerea picioarelor. Inima a început însă să îmi bată foarte tare. Pentru că am hipertensiune, mintea a trecut repede de la senzația corporală la scenarii amenințătoare: poate ar trebui să renunț; poate mi se va face rău; poate voi face infarct. Când apare o senzație puternică în corp, nu simțim doar ceea ce se întâmplă fizic, ci îi atribuim imediat o semnificație. Respirația accelerată poate fi trăită ca o consecință firească a efortului sau ca semnul unui pericol. Pulsul crescut poate fi interpretat ca dovadă că organismul se adaptează la urcare ori ca avertisment că urmează ceva grav. Această experiență mi-a arătat cât de repede poate mintea să transforme o senzație într-o poveste despre ceea ce s-ar putea întâmpla.
Traseul m-a adus înapoi în prezent
Am luat o pauză, mi-am amintit unde sunt și care este obiectivul meu, apoi am continuat. Pe măsură ce traseul a devenit mai complicat, atenția mea s-a mutat spre ceea ce aveam de făcut în acel moment: unde pun piciorul? Cum pășesc? De ce mă sprijin? Care este următorul loc sigur?
Nu mi-am propus să fac un exercițiu de mindfulness. Traseul mi l-a impus; mi-a cerut pur și simplu să fiu prezentă. Gândurile despre ceea ce s-ar putea întâmpla au trecut în plan secund. În fața mea exista o sarcină concretă: următorul pas.
Uneori, mintea nu se liniștește pentru că îi cerem să tacă. Se liniștește pentru că prezentul devine suficient de important încât să îi solicite întreaga atenție.
Două feluri de regret
Dacă, la început, regretul privea în urmă, spre ceea ce nu făcusem, mai aproape de vârf el s-a mutat în viitor: dacă mă întorc acum, voi regreta că am fost atât de aproape și totuși nu am ajuns. Era greu, abia mai puteam merge, dar nu voiam să renunț.
Acesta este ceea ce psihologia numește regret anticipat. Ne imaginăm cum ne-am simți în viitor după o anumită alegere, iar emoția imaginată ne influențează decizia prezentă. În cazul meu, regretul anticipat a devenit un factor motivator. Cu cât mă apropiam mai mult de vârf, cu atât deveneam mai hotărâtă. Nu mai urcam doar pentru a termina traseul, ci și pentru a nu rămâne cu întrebarea: „Cum ar fi fost dacă aș mai fi continuat puțin?”
Primul regret mi-a arătat ce aș vrea să schimb în felul în care am grijă de mine. Cel de-al doilea m-a ajutat să continui.
Desigur, regretul anticipat nu trebuie să ne împingă să ignorăm un pericol real. Pe munte, perseverența este o resursă doar atunci când rămâne însoțită de luciditate, siguranță și respectarea limitelor corpului.
Libertate, competență și bucuria unei dorințe împlinite
Și, în sfârșit, am ajuns în vârf. Am simțit libertate, uimire și sentimentul de competență pe care îl aduce atingerea unui obiectiv. Dar, mai presus de toate, am simțit bucuria copilului curios de odinioară, care privise ani la rând muntele de departe și care, în sfârșit, aflase cum este acolo, sus, între nori.
Care sunt beneficiile drumețiilor asupra sănătății psihice?
Mie, această experiență mi-a adus, în primul rând, conștientizarea propriei efemerități: un moment de claritate și luciditate în care am înțeles mai bine ce este prioritar în viața mea. Desigur, experiența unei singure persoane nu poate demonstra beneficiile urcatului pe munte. Cercetările în domeniu pot însă evidenția legăturile dintre drumeție, contactul cu natura și sănătatea psihică.
1. Natura poate reduce stresul și anxietatea de moment
O analiză amplă a activităților desfășurate în natură a identificat efecte favorabile asupra anxietății, dispoziției depresive și emoțiilor pozitive și negative. Printre cele mai promițătoare intervenții s-au numărat mișcarea în spații verzi, activitățile terapeutice în natură și grădinăritul.
Într-un program de mers pe trasee destinat persoanelor care trecuseră prin cancer, participanții au raportat mai puțină anxietate imediat după plimbări și un nivel mai redus de stres după opt săptămâni. Anxietatea generalizată nu s-a modificat însă semnificativ, ceea ce ne amintește că o drumeție poate schimba starea de moment, fără a înlocui tratamentul unei probleme psihologice.
2. Traseul poate readuce atenția în prezent
În viața cotidiană, atenția noastră este solicitată continuu. Trebuie să răspundem, să organizăm, să decidem, să anticipăm și să trecem rapid de la o sarcină la alta.
Natura poate oferi o formă de odihnă pentru atenția obosită. Pe munte, atenția se așază pe lucruri simple și clare: terenul, respirația, lumina, sunetele și următorul pas. Gândurile nu dispar complet, însă nu mai ocupă întregul câmp al conștiinței. Revenirea la experiența prezentă poate reduce ruminația și poate ajuta la schimbarea perspectivei.
3. Natura poate sprijini reglarea emoțională
Reglarea emoțională înseamnă să putem simți emoții puternice, precum teama, tristețea sau furia, și, în același timp, să ne păstrăm capacitatea de a alege cum răspundem.
Un studiu realizat pe 600 de adulți a arătat că persoanele care petreceau mai mult timp în natură raportau mai puțină suferință emoțională și o stare de bine mai bună. Cercetătorii au observat că această legătură putea fi explicată, cel puțin parțial, prin folosirea unor strategii mai sănătoase de reglare emoțională. Fiind însă un studiu observațional, nu putem afirma cu certitudine că natura a produs direct aceste schimbări.
Natura nu ne reglează emoțiile în locul nostru. Poate însă crea spațiul în care le observăm mai ușor, le înțelegem mai bine și alegem mai conștient cum să răspundem. Uneori, nu ne face să uităm ceea ce ne apasă, ci ne ajută să auzim mai limpede ce se întâmplă în noi.
4. O provocare potrivită poate întări sentimentul de competență
Atunci când trecem de o porțiune dificilă și observăm că putem continua, se consolidează treptat încrederea că suntem capabili să facem față provocărilor. În psihologie, această convingere poartă numele de autoeficacitate și se referă la credința că putem răspunde unei situații dificile prin propriile acțiuni.
Autoeficacitatea se construiește prin experiențe concrete: ne adaptăm ritmul, facem o pauză atunci când este nevoie, cerem ajutor, ne reorganizăm și continuăm în condiții de siguranță. Astfel, sentimentul de competență nu vine din ideea că putem depăși orice obstacol, ci din faptul că învățăm să folosim realist resursele pe care le avem.
Studiile asupra drumeților montani au identificat legături între activitățile desfășurate pe munte și resurse precum sensul, satisfacția față de viață, speranța, reziliența și încrederea în propria capacitate de a face față.
5. Disconfortul poate deveni tolerabil
Urcarea aduce cu sine oboseală, respirație accelerată, nerăbdare și momente de îndoială. Aceste stări pot deveni experiențe pe care învățăm să le gestionăm: ne adaptăm ritmul, facem o pauză, ne reglăm respirația și apoi continuăm cu mai multă atenție.
În felul acesta, disconfortul devine tolerabil și capătă un sens diferit: nu mai este doar ceva de evitat, ci o experiență care poate fi traversată în siguranță, cu răbdare și discernământ. Tolerarea disconfortului presupune capacitatea de a diferenția între o stare neplăcută, dar gestionabilă, și un semnal al corpului care indică un posibil pericol.
Cercetările asupra activităților montane mai solicitante descriu strategii de adaptare orientate spre sarcină, pregătire și reinterpretarea experienței. Aceste rezultate sugerează că oamenii pot învăța să răspundă mai organizat la efort și dificultate.
6. Peisajul poate schimba perspectiva
Privit de sus, ceea ce părea copleșitor de aproape poate căpăta alte proporții. Peisajul larg, distanța și sentimentul de uimire ne pot desprinde pentru o vreme de preocupările imediate și ne pot ajuta să ne privim viața dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare. Problemele nu dispar, dar raportarea noastră la ele se poate schimba.
Muntele devine un loc al întâlnirii cu sine
Drumeția montană poate deveni un context favorabil pentru conectarea cu sine, deoarece reduce, pentru o vreme, zgomotul obișnuit și readuce atenția spre corp, ritm, emoții și sensul personal al experienței. Literatura de specialitate asociază mersul repetat în natură cu autenticitatea, autonomia, satisfacția față de viață și sentimentul de sens. Contactul cu peisajele naturale poate susține reflecția și sentimentul că facem parte din ceva mai larg decât preocupările noastre imediate.
În același timp, activitatea montană ne pune în situația de a ne observa mai atent: cum reacționăm la dificultate, când alegem să continuăm, când avem nevoie să ne oprim și ce semnificație atribuim senzațiilor corpului. O revizuire a literaturii despre psihologia alpinismului arată că astfel de experiențe pot influența încrederea în sine, aprecierea vieții și perspectiva asupra propriei existențe, mai ales atunci când persoana depășește o provocare importantă.
Astfel, vârful poate deveni mai mult decât capătul unui traseu: poate fi un moment în care ne vedem mai clar resursele, limitele, dorințele și lucrurile care contează cu adevărat pentru noi.
Muntele oferă experiențe diferite
Este tentant să spunem că o ieșire în natură ne va liniști sau că urcatul pe munte ne va face automat mai puternici, însă realitatea este mai nuanțată. Pentru cineva, muntele poate însemna libertate, în timp ce pentru altcineva poate trezi teamă, iar pentru aceeași persoană poate aduce, în momente diferite, ambele trăiri.
Felul în care este trăită o drumeție depinde de starea de sănătate, condiția fizică, dificultatea traseului, vreme, experiența anterioară, siguranța percepută și semnificația personală a locului. Tocmai de aceea, o provocare potrivită poate susține încrederea și sentimentul de competență, în timp ce una disproporționată poate amplifica frica, neputința și dorința de evitare.
Drumeția poate completa grija pentru sănătatea psihică și fizică, însă psihoterapia, evaluarea medicală și tratamentul rămân necesare atunci când situația o cere.
Bibliografie
1. Coventry PA, Brown JVE, Pervin J, et al. Nature-based outdoor activities for mental and physical health: systematic review and meta-analysis. SSM Population Health. 2021;16:100934. doi: 10.1016/j.ssmph.2021.100934.
2. Ríos-Rodríguez ML, Rosales C, Hernández B, Lorenzo M. Benefits for emotional regulation of contact with nature: a systematic review. Frontiers in Psychology. 2024;15:1402885. doi: 10.3389/fpsyg.2024.1402885.
3. Bratman GN, Mehta A, Olvera-Alvarez H, et al. Associations of nature contact with emotional ill-being and well-being: the role of emotion regulation. Cognition and Emotion. 2024;38(5):748-767. doi: 10.1080/02699931.2024.2316199.
4. Huber D, Freidl J, Pichler C, et al. Long-Term Effects of Mountain Hiking vs. Forest Therapy on Physical and Mental Health of Couples: A Randomized Controlled Trial. International Journal of Environmental Research and Public Health. 2023;20(2):1469. doi: 10.3390/ijerph20021469.
5. Próchniak P. Profiles of Wellbeing in Soft and Hard Mountain Hikers. International Journal of Environmental Research and Public Health. 2022;19(12):7429. doi: 10.3390/ijerph19127429.
6. White MP, Alcock I, Grellier J, et al. Spending at least 120 minutes a week in nature is associated with good health and wellbeing. Scientific Reports. 2019;9:7730. doi: 10.1038/s41598-019-44097-3.
7. Lesser IA, Prystupa J, Belanger L, Thomson C, Nienhuis CP. A mixed-methods evaluation of a group based trail walking program to reduce anxiety in cancer survivors. Applied Cancer Research. 2020;40:10. doi: 10.1186/s41241-020-00094-x.
8. Próchniak P. Coping with Stress and Pain in Hard and Soft Adventure Mountain Athletes. Roczniki Psychologiczne. 2020;23(2):153-172. doi: 10.18290/rpsych20232-3.
9. Morriss J. Psychological mechanisms underpinning change in intolerance of uncertainty across anxiety-related disorders: new insights for translational research. Neuroscience and Biobehavioral Reviews. 2025;173:106138. doi: 10.1016/j.neubiorev.2025.106138.
10. Anderson CL, Monroy M, Keltner D. Awe in nature heals: evidence from military veterans, at-risk youth, and college students. Emotion. 2018;18(8):1195-1202. doi: 10.1037/emo0000442.
11. Sturm VE, Datta S, Roy ARK, et al. Big Smile, Small Self: Awe Walks Promote Prosocial Positive Emotions in Older Adults. Emotion. 2022;22(5):1044-1058. doi: 10.1037/emo0000876.
12. Jackman PC, Hawkins RM, Burke SM, Swann C, Crust L. The psychology of mountaineering: a systematic review. International Review of Sport and Exercise Psychology. 2023;16(1):27-65. doi:
Lasă un comentariu