La începutul unei relații, totul pare mai simplu. Suntem mai atenți, mai curioși și mai disponibili emoțional. Ne dorim să petrecem timp împreună, ascultăm cu interes, trecem mai ușor peste diferențe și vedem mai ales calitățile celuilalt.
În această perioadă, apropierea pare firească. Gesturile mici au o mare valoare, conversațiile curg ușor, iar prezența celuilalt ne aduce energie și bucurie.
După o vreme, însă, lucrurile se pot schimba. Apar rutina, oboseala, responsabilitățile, neînțelegerile și reacțiile pe care nici noi nu le înțelegem întotdeauna. Un partener devine critic, celălalt se retrage. Unul caută apropiere, iar celălalt simte presiune și cere spațiu. Discuțiile se repetă și par să ajungă de fiecare dată în același punct.
Cum se poate transforma o relație începută cu atâta apropiere într-un loc al frustrării, al distanței sau al conflictului?
O explicație interesantă este prezentată de Bruce H. Lipton în cartea Efectul de lună de miere. Autorul vorbește despre felul în care perioada de îndrăgostire ne face mai prezenți și mai conștienți, dar și despre modul în care, pe măsură ce viața revine la ritmul obișnuit, în relație încep să apară tiparele automate învățate de-a lungul vieții.
Ce este „efectul de lună de miere”?
„Efectul de lună de miere” descrie starea intensă de apropiere, energie și entuziasm care apare frecvent la începutul unei relații.
În această etapă, atenția noastră este îndreptată în mare măsură către partener. Suntem interesați de ceea ce simte, de ceea ce gândește și de ceea ce îi face plăcere. Ne alegem cu mai multă grijă cuvintele și reacțiile. Avem mai multă răbdare și suntem mai dispuși să facem compromisuri.
Această perioadă este susținută și de procese biologice asociate cu recompensa, atașamentul și apropierea. Totuși, intensitatea începutului nu poate rămâne neschimbată la nesfârșit. Viața de zi cu zi aduce stres, probleme financiare, muncă, oboseală, responsabilități și uneori apariția copiilor.
Faptul că euforia scade nu înseamnă automat că iubirea a dispărut. Poate însemna că relația intră într-o etapă mai realistă, în care partenerii nu mai întâlnesc doar imaginea idealizată a celuilalt, ci și vulnerabilitățile, fricile și mecanismele lui de protecție.
De ce devenim mai reactivi după începutul relației?
La început, suntem foarte prezenți în interacțiune. Observăm ce facem, cum vorbim și ce efect avem asupra celuilalt.
Pe măsură ce relația devine familiară, o parte dintre comportamentele noastre devin automate. Când suntem obosiți, stresați sau preocupați, reacționăm mai puțin din alegere și mai mult din obișnuință.
Putem dori în mod sincer o relație caldă și sigură, dar în momentele dificile să răspundem prin critică, retragere, control, tăcere sau defensivitate.
De exemplu, o persoană poate spune:
„Îmi doresc să fiu apropiată de partenerul meu.”
Dar atunci când se simte ignorată, începe să critice sau să acuze. În spatele criticii se poate afla, de fapt, teama de a nu fi importantă.
Partenerul poate interpreta critica drept atac și se retrage. Retragerea lui confirmă frica primei persoane, care devine și mai insistentă. Astfel, cei doi ajung prinși într-un cerc repetitiv, deși amândoi își doresc, în realitate, apropiere și siguranță.
Tiparele din copilărie intră și ele în cuplu
În relațiile apropiate nu reacționăm doar la ceea ce se întâmplă în prezent. Reacționăm și prin filtrul experiențelor noastre anterioare.
În copilărie învățăm ce înseamnă apropierea, conflictul, afecțiunea, respingerea și siguranța. Observăm felul în care adulții din jur comunică, se ceartă, se împacă sau se retrag. Învățăm când este sigur să ne exprimăm și când este mai bine să tăcem.
Aceste experiențe pot deveni tipare relaționale.
O persoană crescută într-un mediu critic poate deveni foarte sensibilă la dezaprobare. O persoană care a trăit instabilitate poate căuta frecvent reasigurare. Cineva care a învățat că emoțiile trebuie ascunse se poate retrage tocmai atunci când partenerul are nevoie de apropiere.
Aceste reacții nu sunt întotdeauna intenționate. Ele apar adesea ca forme de protecție. Problema este că o strategie care a fost utilă cândva poate deveni dureroasă în relația actuală.
„Cele patru minți” ale relației
Bruce Lipton folosește ideea că într-un cuplu nu sunt prezente doar două persoane, ci, metaforic, patru „minți”:
- mintea conștientă a fiecărui partener;
- tiparele automate ale fiecărui partener.
La nivel conștient, ambii pot spune că își doresc respect, apropiere și cooperare.
La nivel automat, însă, unul poate răspunde prin atac atunci când se simte vulnerabil, iar celălalt prin retragere atunci când simte tensiune.
De aceea, intențiile bune nu sunt întotdeauna suficiente. Putem iubi sincer și, totuși, să rănim prin comportamentele noastre automate.
Un pas important este să învățăm să observăm nu doar ce intenționăm, ci și ce efect au reacțiile noastre asupra partenerului.
Cum se formează cercurile repetitive de conflict
În psihoterapia de cuplu, conflictele sunt privite adesea ca niște dansuri relaționale repetitive.
Unul dintre parteneri se teme că nu este iubit și caută apropierea într-un mod intens. Celălalt se simte copleșit și se îndepărtează. Cu cât acesta se retrage mai mult, cu atât primul insistă mai mult.
Într-un alt cuplu, unul critică pentru a obține schimbarea, iar celălalt devine defensiv. Cu cât defensivitatea este mai mare, cu atât critica devine mai dură.
După un timp, fiecare vede doar reacția celuilalt și nu mai observă propria contribuție la menținerea cercului.
Ea spune: „Mă critică mereu.”
El spune: „Orice aș face, nu este suficient.”
În spatele acestor poziții se pot afla însă nevoi mai profunde: nevoia de apreciere, de siguranță, de acceptare sau de a conta pentru celălalt.
Schimbarea începe atunci când partenerii nu se mai privesc ca adversari, ci încep să vadă tiparul care îi prinde pe amândoi.
Putem păstra apropierea și după îndrăgostire?
Păstrarea „efectului de lună de miere” nu înseamnă menținerea permanentă a euforiei de la început.
Înseamnă mai degrabă cultivarea conștientă a unor comportamente care susțin relația: atenția, curiozitatea, respectul, afecțiunea și disponibilitatea de a repara după conflict.
O relație matură nu este o relație fără tensiuni. Este o relație în care partenerii pot reveni unul către celălalt după ce s-au rănit, pot recunoaște ce s-a întâmplat și pot încerca un răspuns diferit.
În loc de:
„Tu niciodată nu mă asculți.”
putem spune:
„Când vorbești la telefon în timp ce încerc să îți spun ceva important, mă simt neglijată. Am nevoie să simt că ești prezent.”
În loc de:
„Ești prea sensibil.”
putem spune:
„Văd că ceea ce am spus te-a rănit. Aș vrea să înțeleg mai bine ce s-a întâmplat pentru tine.”
Aceste formulări nu garantează că orice conflict va dispărea, dar reduc atacul și creează mai mult spațiu pentru conectare.
Cinci întrebări pentru reflecție
Atunci când observi că aceleași conflicte se repetă, te poți întreba:
Ce simt cu adevărat în spatele reacției mele?
Poate că sub furie se află frică, tristețe, neputință sau rușine.
Ce fac atunci când mă simt respins sau neimportant?
Critic, mă retrag, controlez, verific sau încerc să îl mulțumesc pe celălalt?
Ce am învățat despre conflicte în familia mea?
Se discuta, se țipa, se evita, se pedepsea prin tăcere?
Ce vreau să îi transmit de fapt partenerului meu?
Reacția exterioară poate spune „Lasă-mă în pace”, în timp ce nevoia reală poate fi „Mi-e teamă că nu mai contez pentru tine”.
Ce aș putea face diferit, chiar și cu 5%?
Schimbarea începe uneori cu o pauză, un ton mai blând sau o propoziție spusă altfel.
Cum poate ajuta psihoterapia de cuplu?
Uneori, partenerii înțeleg rațional ce se întâmplă, dar nu reușesc să iasă singuri din cercul relațional.
Psihoterapia de cuplu poate oferi un spațiu în care fiecare să fie ascultat, iar dinamica dintre parteneri să devină mai clară. Scopul nu este găsirea vinovatului, ci înțelegerea modului în care reacțiile fiecăruia îl influențează pe celălalt.
În terapie, partenerii pot învăța:
- să recunoască momentele în care tiparul începe;
- să identifice emoțiile și nevoile ascunse în spatele reacțiilor;
- să exprime vulnerabilitatea fără atac;
- să asculte fără a se apăra imediat;
- să construiască treptat mai multă siguranță în relație.
Desigur, nu orice relație poate sau trebuie să fie păstrată. Atunci când există abuz, violență, control sau lipsă totală de responsabilitate, prioritatea este siguranța, nu menținerea cuplului cu orice preț.
În loc de concluzie
Dispariția intensității de la început nu înseamnă neapărat sfârșitul iubirii.
Uneori, înseamnă că relația a ajuns în acel loc în care vechile noastre răni și mecanisme de protecție devin vizibile. Acest moment poate fi dureros, dar poate deveni și începutul unei apropieri mai mature.
Iubirea nu se păstrează doar prin emoția începutului. Ea se construiește prin atenție, responsabilitate, curajul de a fi vulnerabil și disponibilitatea de a învăța un alt mod de a fi împreună.
Atunci când partenerii nu mai luptă unul împotriva celuilalt și încep să privească împreună tiparul care îi rănește, relația poate deveni din nou un spațiu de apropiere, siguranță și creștere.
Dacă simțiți că repetați aceleași conflicte și că nu mai reușiți să vă auziți unul pe celălalt, psihoterapia de cuplu poate oferi un spațiu sigur pentru înțelegere și reconectare.
Sursă de inspirație: Lipton, B. H. (2017). Efectul de lună de miere: Știința creării raiului pe pământ. București: Lifestyle Publishing.
Lasă un comentariu